Nimicul din nimic

Ce greu mi se pare a face nimic din nimic. Este un exercitiu al mintii pana la urma urmei. De fiecare data cand scriu, caut o explicatie pentru cuvantul principal din subiect. Nimic = nici un cuvant, nici un sunet Explicatia cuvantului este ampla, dar nu mi-am propus sa fac o analiza de structura a acestuia. In schimb mi-a atras atentia o explicatie a lui la modul figurativ : nimic = neant, nefiinta, haos.

La inceput a fost Cuvantul? Si daca a fost la inceput Cuvintul, ce a existat inaintea lui? Nimicul??? Si cum a fiintat atunci cuvintul din nimic? Si ce s-a intamplat in acel haos, in acea nefiinta, de s-a intrupat Cuvantul? ” Orice trebuie sa treaca printr-un ciclu propriu, sa se nasca, sa creasca, sa traiasca, sa se decline si sa moara, pentru a renaste ca propria antiteza, aceasta este calea Cerului si Pamantului. Momentul in care moartea devine renastere este punctul de intoarcere. Deoarece in mod natural intunericul face posibil aparitia luminii, nu trebuie sa existe teama asupra punctului de intoarcere deoarece niciun rau nu poate veni de acolo, numai lucrul bun cum ca cel batran pleaca si cel nou vine”. In mod sigur s-a intamplat asta. Pentru ca pana la urma, tot ceea ce se intampla are un scop bine stabilit si bine determinat de a se petrece in exact timpul si locul in care trebuie. Nu exista la voia intamplarii. Dar exista o multitudine de posibilitati ca acelasi lucru care se petrece in timpul si spatiul nostru asa cum il percepem noi, sa se petreaca in alt univers paralel. Eu tind sa cred ca nu exista viitor, si nici trecut. Ele sunt doar un etern prezent. De ce Pamantul nu se uneste niciodata cu Cerul? Sunt intrebari pe care nu ni le punem. De ce? De ce nu cautam sa analizam si sa intelegem ceea ce se intampla? Nu este o rascoala impotriva Divinitatii. Sunt intrebari care le purtam in noi, transmise din generatie in generatie prin codul genetic, cod atat de complex, incat daca am reusi sa il descifram ni s-ar deschide ochii asupra existentei noastre, asupra a ceea ce suntem noi, si ce devenim cu fiecare zi. Am avea toate raspunsurile. Oricum le avem si le purtam cu noi zi de zi. Doar ca atunci am intelege. Ca putem trece spre o treapta superioara a evolutiei. Daca e sa analizam totul nu  este decat o muta si perfecta transformare. Chiar si anomaliile ce apar, sau mutatiile genetice nu sunt decat o transformare a ceva in altceva. Si atunci suntem noi nimic pe acest pamant? Nu. Suntem oameni insufletiti. Ce ramane dupa noi este sufletul, care este liber si poate transcende dincolo. Cand devenim constienti de puterea creatoare ce zace in noi, vom vedea ca totul este mai usor. Oricum totul este mai usor, dar asta se intampla numai oamenilor care  se deschid spre energiile din jurul nostru. Spre energia care o simti urcand prin picioare in tine, atunci cand mergi descult pe pamant. Spre energia care o simti atunci cand vezi zborul  unei pasari si te intrebi daca vei reusi sa simti aerul prin aripi. Spre energia racoritoare a unei adieri de vint care aduce atat de multe mirosuri. Azi spre casa, savuram adanc, mirosul mestecenilor, a crudului verde care incepe sa fie cuprins de galbenul toamnei. Si am realizat ca trebuie sa ma deschid mai mult spre toate efluviile ce vin dincolo de mine. Cu cat ma deschid mai mult, cu atat primesc mai mult. Si cu atat daruiesc mai mult. Iar eu devin mai puternica. Si mai inteleapta. Si imi dau seama ca oricat de efemera sunt, spiritul meu va dainui. Pentru ca sigur voi lua doar o alta forma . Nu as putea sa inchei decat cu aceasta poezie, deosebita prin simplitatea versului. Si as concluziona: Iubirea ne schimba si noi cream Universul.

 ”Lumina ce-o simt

năvălindu-mi în piept când te văd

oare nu e un strop din lumina

creată în ziua dintâi,

din lumina aceea-nsetată adânc de viată?

 

Nimicul zăcea-n agonie,

când singur plutea-n întuneric şi dat-a

un semn Nepătrunsul:

“Să fie lumină!”

 

O mare

si-un vifor nebun de lumină

făcutu-s-a-n clipă:

o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi,

o sete de lume si soare.

 

Dar unde-a pierit orbitoarea

lumină de-atunci — cine ştie?

 

Lumina ce-o simt năvălindu-mi

în piept când te văd — minunato,

e poate că ultimul strop

din lumina creată în ziua dintâi.

Lucian Blaga- Lumina

Explore posts in the same categories: articole