Dorul

Ce este el dorul si cand apare? Apare din lipsa a ceva? Sau a cuiva? Cand spun mi-e dor de mirosul marii involburate, mi-e dor sa imi infig degetele in pamantul reavan, mustind a viata, nu spun de fapt ca am o dorinta puternica in mine de a ma inapoia spre aceste lucruri care le-am facut odata? Dorul aduce dupa sine o mahnire, o nostalgie a ceva ce a fost si nu mai este. Dar nimic nu trebuie sa fie asa. Trebuie sa stim ca doar de noi tine sa facem aceste lucruri din nou. Nu e dificil, nu? sa te intinzi pe pamant si sa iti infigi mainile in pamant si sa te identifici cu el? Nu e greu, nu-i asa, sa te urci in tren sa mergi sa vezi marea, sa te descalti si sa spui : “Buna iubito, am sosit!”. Sa simti firicelele de nisip strecurandu-se printre degete si valurile marii inspumate, spargandu-ti-se de pulpe? Nu, nu exista imposibil. Iar imposibil nu este un cuvant ce ar trebui invitat sa faca parte din viata noastra. 

Cea mai mare provocare ramane insasi totusi dorul de cineva, de o persoana.  Toti am simtit uneori ca lipsa cuiva este atat de dureroasa incat sa nu stim ce sa facem. Vine dorul odata cu sentimentul iubirii? Nu. Nu cred asta. Dorul vine de mana cu posesivitatea, cu dorinta de a-ti intovarasi singuratatea. Vine odata cu cautarea  pentru implinirea unui ideal masculin sau feminin. Vine din mintea noastra. Noi suntem singurii care nascocim probleme atunci cand ele de fapt nu exista, noi suntem cei care  de multe ori devenim proprii nostri critici. Noi suntem care dam celuilalt aripi si il impingem sa zboare. Iar cand nu se mai intoarce ne pare rau, in loc sa ne bucuram de puterea lui. Noi suntem cei care spunem mi-e dor de frumusetea sufletului tau, in loc sa ne bucuram ca am putut savura o parte din aceastra frumusete. Cu cat caut sa stiu mai mult, cu atat imi dau seama ca raspunsurile nu le gasesc afara, intr-o carte, nu le gasesc in alte persoane, nu le gasesc rasfoind cartea mare a internetului. Cand Iisus spunea :”Fericiti cei saraci cu duhul ca a lor va fi imparatia!”, nu se referea la oamenii care nu puteau intelege cunoasterea, se referea la acei oameni care cu cat sunt mai simpli in cautarea raspunsurilor lor, cu atat sunt mai linistiti. Cand cauti sa afli raspunsuri in alta parte decat in tine, apare zbuciumul interior si iti dai seama pe masura ce inaintezi in varsta ca toata viata ai cautat exact unde ai vrut, dar nu in interiorul tau.  Ah ce uimitor e omul cu puterea lui de a nascoci, de a inchipui, de a construi scenarii, vise, sperante. Ufff, greu, dar nu imposibil. Si eu de multe ori o sa fiu pamanteana, cand o sa spun: Mi-e dor de tine!. Dar prefer sa fiu asa, decat sa nu fi spus ce simt.

O sa las sa vorbeasca in incheiere un fragment din Noica care explica asa de bine Dorul, si Lucian Blaga

“Virtutile lui sunt deosebite, cu adevarat imparatesti: e un cuvint tipic de contopire a sensurilor, iar nu de simpla compunere a lor; e un cuvint al deschiderii si totodata inchiderii unui orizont; unul al intimitatii cu departarile, al aflarii si cautarii; un cuvint al stiutului si nestiutului, al limitatiei si nelimitatiei, al concretului si abstractului, al atractiei de ceva determinat si al pierderii in ceva indeterminat. Are o splendida suveranitate in el, dar e un cuvint al inimii numai, si nu al gindului, dupa cum e un cuvint al visului, si nu intotdeauna al faptei.
……..te poarta cind spre trecut, cind spre viitor, te incarca si de regrete si de speranta, iti face uneori de indurat insuportabilul, dar alteori de nesuferit ceea ce trebuie si e bine sa induri. A plecat de la durere si a scos tot ce putea din transfigurarea ei; dar nu a trecut de spirit, a ramas prins de suflet”

 

 * DORUL – Lucian Blaga

 

Setos îţi beau mireasma şi-ţi cuprind obrajii

cu palmele-amândouă, cum cuprinzi

în suflet o minune.

Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.

Şi totuşi tu-mi şopteşti: “Mi-aşa de dor de tine’”

Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi

pribeag pe-un alt pământ.

 

Femeie,

ce mare porţi în inimă şi cine eşti?

Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,

să te ascult

şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,

din care înfloresc aievea – veşnicii.

Explore posts in the same categories: articole