De cand se naste, omul nu este decat o fiinta solitara. Indiferent daca este cineva langa el sau nu, daca este inconjurat de mama, tata, frate sau sora, el, acel pui de om pina nu va experimenta singur viata nu va invata. Cei de langa noi ne pot da sfaturi, dar eu am invatat ca nu e bine sa dai sfaturi nimanui, pentru ca poti pune o viata in pericol fara sa vrei.  Numai singuri aflam cine suntem, numai singuri reusim sa ne descoperim personalitatea. Experienta nu reprezinta nimic daca nu este insotita de cunoastere. Cunoasterea se comporta la fel. Reflecta ea singuratatea ceva? Poate spune ea despre caracterul unui om? Da, in masura in care cineva isi doreste sa aprofundeze cunoasterea singuratatii acelui om. Ce l-a impins spre ea? De ce e de atata timp singur? Neimplinirea, deznadejdea, esecurile, anumite stari pe care noi le traim sub imperiul emotiilor, sentimentelor, ratiunii asta ne duc spre ea. Indiferent de natura lor, pozitiva sau negativa la un moment dat ne vedem singuri. Multi ne revenim greu din aceasta stare. Pentru ca vom mereu tematori, gandind ca de fiecare data vom fi iarasi si iarasi raniti. Exista atatea cazuri in care inconjurat fiind de oameni, sa  te simti singur, sa simti ca nu apartii acelui loc, timp sau spatiu. De atatea ori am avut sentimentul ca nu apartin unui anumit mediu pe care il experimentam. Oamenii de langa mine mi s-au parut straini, oameni cu care imparteam casa, iar eu am trecut doar o neinteleasa, o ciudata. De atatea ori am avut sentimentul ca nu ma potrivesc unei stari, unei lumi inconjuratoare si izbucnea dorinta in mine de a face cu totul altceva. De a pleca, de a ma plimba pe strazi, uitandu-ma mereu cu uimire de parca atunci as fi vazut pentru prima data lumea. Si in toate peregrinarile mele nu am facut altceva decat sa realizez ca indiferent ca oameni trec pe langa noi, sau nu, suntem doar solitari, cautand sa aflam cine suntem si spre ce ne indreptam. Ca indiferent ca simtim iubire sau nu, esenta ramane. Aceea a singuratatii. Daca singuratatea ar avea glas, probabil in unii dintre noi ar urla. Am vazut atata lume blazata, atatia barbati si femei, captivi ai unui mariaj din care nu isi doresc sa nu vor sa mai iese nu pentru ca nu ar vrea, ci pentru ca dogmele si moralele societatii inconjuratoare sunt covarsitoare. Ar insemna sa fii un Prometeu inlantuit. Putini reusesc sa scape.  ” Moare in fiecare zi cel care nu risca certitudinea pentru incertitudine doar pentru a-si indeplini un vis”. Atunci cind comunicarea a incetat, sentimentul asemenea, iar dormitorul a devenit separat ce te mai tine? Unde e scanteia dumnezeieasca din tine, care iti da puterea sa nu mai fii Prometeu? Nu stiu. Probabil ne-am obisnuit sa ne punem masti si sa jucam pe marea scena a vietii, teatru, neintelegand ca nu facem altceva decat ne distrugem dumnezeirea din noi. Nu judec nimic aici, nu am acest drept. Dar probabil si acei barbati si femei care aleg sa faca anumite lucruri, gesturi, sa adopte niste idei, ale lor sau nu, ale altora stiu mai bine de ce o fac. Mereu va fi ceva in noi care se va cere implinit. E pacat sa lasam atata singuratate sa ne copleseasca. Oricum ar fi starea mea din acel moment.

Cine sunt eu? Habar nu am. Spre ce ma indrept? Iar nu stiu. Dar stiu ca atunci cand voi putea sa ma autoanalizez pe mine, sa ma autoobserv, cind voi reusi sa ma memorez pe mine si ceea ce fac, voi sti ca ma pot indrepta spre oameni si atunci singuratatea din mine va muri. Oricum am fi la un moment dat, singuri, sau in doi, de multe ori suntem captivii ei.

P.S. Astept acea floare.

Tot ce se naste e supus mortii. Tot ce vine, trebuie sa se sfarseasca. Dar tot ce se naste, si se sfarseste  se transforma. Evolueaza. In altceva. Spre altceva.

Am stat de vorba cu multi oameni si marea majoritate cred ca dupa moarte este doar o lume de apoi, a spiritelor unde nimeni nu stie ce se intampla. Ca toti suntem supusi unei judecati de apoi. Exista teama? Exista frica? Oooo, da……………. Omului ii e frica de ce nu cunoaste. Asa este natura umana. Desi eu cred ca nu are de ce sa iti fie frica. Te poate rani ceva ce nu cunosti? Te poate rani ceva ce cunosti? Raspunsul e nu.  Tot ce naste e supus cresterii, dezvoltarii, infloririi si apoi ofilirii si in final mortii. Este moartea o usa spre altceva? Da. Este moartea un sfarsit? Nu. Este doar un prag, ce trebuie trecut. Iisus cand vorbea despre viata de apoi, nu se referea la faptul ca va exista un rai, ci se referea la faptul ca omul cind va reusi sa se ilumineze spiritual si mental si isi va depasi propria conditie. Ca moartea nu este decat o transformare a ceva in altceva. Ca si evolutia unei stele. Se naste. Creste. Se transforma in supernova si apoi moare. Din acea moarte ia nastere altceva. O alta stea. Nimic nu este la voia intamplarii. Totul este bine stabilit sa se petreaca exact atunci cand trebuie.  Cred ca oamenii gresesc cind atribuie trupului o foarte mare importanta. In final nu ramane decat sufletul. E singurul care reuseste calatoria. Cand trupul moare, sufletul ramane suspendat intr-o alta lume a imaterialului, cautand sa se intrupeze. Exista reincarnare? Da. Exista renastere? Da. Nu cred ca a existat persoana care sa nu fi experimentat acel sentiment de deja-vu. Indiferent daca suntem evoluati sau nu, daca ne aflam pe stadii diferite ale evolutiei. Dar trebuie sa gasim echilibrul intre cunoastere si experienta. Caci degeaba cunosc, daca nu am experimentat, degeaba am experimentat daca nu am cunoscut. Suntem proprii nostri dusmani. Eu una asa ma stiu de multe ori. Stiti de ce? Pentru ca orice sentiment as dezvolta la un moment dat este indus de alti oameni, de o stare de fapt a lucrurilor. Si ma las dusa de valul fricii, in loc sa adopt o gandire pozitiva. Imi face cineva rau? Nu. Eu imi fac rau? De multe ori. Daca nu ai incerca sa iti induci totul, am fi departe ca si oameni pe scara evolutiei. Sentimentul este indus de catre alti oameni, ratiunea este indusa de catre ceea ce citesti, ce ti se spune ca fiind bine.

Ni se pare de multe ori ca suntem perfect indreptatiti sa fim rai, meschini, razbunatori. Cind o relatie se termina, ne simtim victime si aruncam vina asupra celuilalt, pretinzand ca am fost raniti, ca sentimentele ne-au fost calcate in picioare. Si actionam in consecinta. S-a sfarsit? Si ce daca……. Cati dintre noi am fost suficienti de intelepti sa transformam ura, sau orice alt sentiment in ceva nobil? Intr-o prietenie de exemplu. Toti suntem pe acest pamant sa ne ducem propriul razboi. Dar nu cu altii. Ci cu noi insine. E cea mai grea lupta. De multe ori ne dam batuti dinainte de a lupta. Ne complacem intr-o stare de letargie, somnolenta. Lasa ca merg odata cu valul. In loc sa ma distantez, sa fac tot posibilul sa ma schimb pe mine, modul meu de a percepe, sa schimb mai intai in mine. Cind voi reusi asta, atunci tot universul meu inconjurator se va schimba de la sine. E renastere asta? Da. Dar ca sa renasti, trebuie sa mori tu cel care ai fost pina acum. Mai devreme sau mai tarziu, ceea ce se va intampla in viata ta, te va obliga sa faci asta. Adica sa mori si sa renasti.

Acum, aici, in clipa asta ploua. E o zi de noiembrie frumoasa. Pentru ca am invatat sa ma impac cu vremea. Oricum ar fi ea. E un pas. Mic dar asa important. Si eu ma simt melancolica.

O sa inchei cu Paul Verlaine: ” Cantec de toamna” si Pablo Neruda- “Cine moare”

“Plans monoton

Al toamnei zvon

De vioara

Cu sangerii

Melancolii

Ma infioara

Ca sufocand

Si palid, cand 

Ora bate

Eu plang mereu

In gandul meu,

Vremi uitate

In sus, pe drum,

Si-n jos, precum

Frunza moarta.”

 CINE MOARE?

“Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi
traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu
risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu
oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera
negrul pe alb si punctele pe “i” in locul unui
vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau; cine
nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine
nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile
“responsabile”. Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu
citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cine
abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba
de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca
cunoaste intrebarea. Evitam moartea cate putin, amintindu-ne
intotdeauna ca “a fi viu” cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira. Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o
fericire splendida. Totul depinde de cum o traim… Daca va fi sa te
infierbanti, infierbanta-te la soare Daca va fi sa inseli,
inseala-ti stomacul. Daca va fi sa plangi, plange de bucurie. Daca va
fi sa minti, minte in privinta varstei tale. Daca va fi sa furi, fura
o sarutare. Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica. Daca va fi sa simti
foame, simte foame de iubire. Daca va fi sa doresti sa fii fericit,
doreste-ti in fiecare zi… “

Asa am ajuns sa cred ca sunt oamenii. Sau as putea spune ca se impart in una din cele trei categorii.

Cautatorul : acel om animat mereu de curiozitatea cunoasterii sub orice forma. Care cauta raspunsuri in afara lui, care cauta implinirea prin oricine si orice uitand de multe ori sa caute in sufletul lui. El este tipul de om entuziast care acorda increderea oricui, cu riscul de a fi tradat. Care de multe ori se uita pe sine. L-as numi : Iuda- sfantul cauzelor pierdute. Lupta pentru oricare alta cauza, dar nu pentru a lui. Un cautator in permanenta a esentei materiale, spirituale si mentale. Un cautator care se arunca mereu de pe stancile vietii avantandu-se in zbor, precum Icar. Daca aripile se topesc, sau se frang, nu-i nimic. Lingandu-si ranile si aripile de pe urma impactelor uneori naucitoare acest cautator va avea mereu curajul sa se avante din nou, in zbor. Este de admirat, caci orice el alege sa traiasca sau sa cunoasca, el se da pe sine in tot si toate. El traieste totul la intensitate maxima, stiind ca ceea ce alege sa traiasca bun sau rau, e posibil sa nu mai intalneasca niciodata in viata. Viata sau oportunitatile pe care ti le aduce ea, sunt rare si nu trebuie uitat ca trebuiesc prinse. Trebuie doar sa te avanti.

Pastratorul: acel om care este totul opus cautatorului. El nu este animat de cunoastere. As spune ca in anumite privinte este mai intelept in sensul ca el parca stie undeva ascuns ca lucrurile bune si tot ce vine trebuie pastrat. Sa fie asta o tenta de egoism a acestui tip de om? Este posibil in conditiile in care acest om, face absolut totul sa pastreze ceea ce vine in viata lui. Suna si a posesivitate nu? Acest om nu se va avanta in cunoastere. El va sta cuminte asteptand. Unii dintre ei stau asa in aceasta stare de asteptare o viata intreaga. El nu risca nimic. De ce ar risca? Sa piarda totul pentru o idee? pentru un alt tip de cunoastere? pentru o iubire? Sa fim senini. Daca un cautator risca totul, pastratorul nu risca nimic. Si apoi nu e mai bine sa stai si sa astepti? Dar eu stiu ca viata nu asteapta pe nimeni. Ci trebuie sa te duci tu sa iei. De multe ori am inchipuit viata ca pe o scena imensa plina de dansatori. Unii danseaza pina la epuizare, dar ah cita traiere! Unii danseaza, obosesc, se retrag spre odihna, pierzand frenezia si ratand poate cele mai uimitoare dansuri.  Ca alegi sau nu sa dansezi, totul tine doar de tine.

Norocosul : ah, acel om care este un amestec de cautator si pastrator in acelasi timp. Acel om care cauta, gaseste, pastreaza si pretuieste. Dar la el totul este moderat. A luat de la cautator frenezia si trairea, a luat de la pastrator intelepciunea si le-a amestecat stiind ca el mereu va fi poate cu un pas inaintea celorlalti. De ce? Pentru ca el a cautat frenetic dar intelept, pentru ca el iubeste intens dar fara conditii. Pentru ca el stie ca totul este efemer sub trecerea inefabila a timpului. Pentru ca el traieste moderat, intelept dar intens. Admir acest tip de om. Il caut. Sper sa il gasesc. Stiti de ce? Pentru ca eu cautator, as fi pescarus in zbor avantandu-ma, iar el ar fi doar un norocos, gasindu-ma pe mine. Intensitatea, esenta. Si as sti sa ma opresc, invatand a pastra si a deveni si eu o norocoasa.

Suntem efemeri ca un puf de papadie, dar atat de importanti!

“Dupa un anumit timp, omul invata sa perceapa diferenta subtila intre a sustine o mana si a inlantui un suflet, si invata ca amorul nu inseamna a te culca cu cineva si a avea pe cineva alaturi nu e sinonim cu starea de siguranta, si asa, omul incepe sa invete… ca saruturile nu sunt contracte si cadourile nu sunt promisiuni, si asa omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si ochii larg deschisi, si invata sa-si construiasca toate drumurile bazate pe astazi si acum, pentru ca terenul lui “maine” este prea nesigur pentru a face planuri … si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului. Si dupa un timp, omul invata ca daca ceva e prea mult, pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui, arde si calcineaza. Asa ca incepe sa-si planteze propria gradina si-si impodobeste propriul suflet, in loc sa mai astepte ca altcineva sa-i aduca flori, si invata ca intr-adevar poate suporta, ca intr-adevar are forta, ca intr-adevar e valoros, si omul invata si invata … si cu fiece zi invata. Cu timpul inveti ca a sta alaturi de cineva pentru ca iti ofera un viitor bun, inseamna ca mai devreme sau mai tarziu vei vrea sa te intorci la trecut. Cu timpul intelegi ca doar cel care e capabil sa te iubeasca cu defectele tale, fara a pretinde sa te schimbe, iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti. Iti dai seama cu timpul ca daca esti alaturi de aceasta persoana doar pentru a-ti intovarasi singuratatea, in mod inexorabil vei ajunge sa nu mai vrei sa o vezi. Ajungi cu timpul sa intelegi ca adevaratii prieteni sunt numarati, si ca cel care nu lupta pentru ei, mai devreme sau mai tarziu se va vedea inconjurat doar de false prietenii. Cu timpul inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie, pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit. Cu timpul inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine, dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face. Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten, e foarte probabil ca niciodata prietenia nu va mai fi la aceeasi intensitate. Cu timpul iti dai seama ca desi poti fi fericit cu prietenii tai, intr-o buna zi vei plange dupa cei pe care i-ai lasat sa plece. Cu timpul iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta, nu se va mai repeta niciodata. Cu timpul iti dai seama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana, mai devreme sau mai tarziu va suferi aceleasi umilinte si dispret, dar multiplicate, ridicate la patrat. Cu timpul inveti ca grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca, asta va determina ca in final, ele sa nu mai fie asa cum sperai. Cu timpul iti dai seama ca in realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment. Cu timpul vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur, iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine si acum s-au dus si nu mai sunt… Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa fii prieten, dinaintea unui mormant, nu mai are nici un sens. Dar din pacate, toate acestea se invata doar cu timpul…” Jorge Luis Borges

Sursa foto:http://motanes.files.wordpress.com/2008/08/puf.jpg

Ce este el dorul si cand apare? Apare din lipsa a ceva? Sau a cuiva? Cand spun mi-e dor de mirosul marii involburate, mi-e dor sa imi infig degetele in pamantul reavan, mustind a viata, nu spun de fapt ca am o dorinta puternica in mine de a ma inapoia spre aceste lucruri care le-am facut odata? Dorul aduce dupa sine o mahnire, o nostalgie a ceva ce a fost si nu mai este. Dar nimic nu trebuie sa fie asa. Trebuie sa stim ca doar de noi tine sa facem aceste lucruri din nou. Nu e dificil, nu? sa te intinzi pe pamant si sa iti infigi mainile in pamant si sa te identifici cu el? Nu e greu, nu-i asa, sa te urci in tren sa mergi sa vezi marea, sa te descalti si sa spui : “Buna iubito, am sosit!”. Sa simti firicelele de nisip strecurandu-se printre degete si valurile marii inspumate, spargandu-ti-se de pulpe? Nu, nu exista imposibil. Iar imposibil nu este un cuvant ce ar trebui invitat sa faca parte din viata noastra. 

Cea mai mare provocare ramane insasi totusi dorul de cineva, de o persoana.  Toti am simtit uneori ca lipsa cuiva este atat de dureroasa incat sa nu stim ce sa facem. Vine dorul odata cu sentimentul iubirii? Nu. Nu cred asta. Dorul vine de mana cu posesivitatea, cu dorinta de a-ti intovarasi singuratatea. Vine odata cu cautarea  pentru implinirea unui ideal masculin sau feminin. Vine din mintea noastra. Noi suntem singurii care nascocim probleme atunci cand ele de fapt nu exista, noi suntem cei care  de multe ori devenim proprii nostri critici. Noi suntem care dam celuilalt aripi si il impingem sa zboare. Iar cand nu se mai intoarce ne pare rau, in loc sa ne bucuram de puterea lui. Noi suntem cei care spunem mi-e dor de frumusetea sufletului tau, in loc sa ne bucuram ca am putut savura o parte din aceastra frumusete. Cu cat caut sa stiu mai mult, cu atat imi dau seama ca raspunsurile nu le gasesc afara, intr-o carte, nu le gasesc in alte persoane, nu le gasesc rasfoind cartea mare a internetului. Cand Iisus spunea :”Fericiti cei saraci cu duhul ca a lor va fi imparatia!”, nu se referea la oamenii care nu puteau intelege cunoasterea, se referea la acei oameni care cu cat sunt mai simpli in cautarea raspunsurilor lor, cu atat sunt mai linistiti. Cand cauti sa afli raspunsuri in alta parte decat in tine, apare zbuciumul interior si iti dai seama pe masura ce inaintezi in varsta ca toata viata ai cautat exact unde ai vrut, dar nu in interiorul tau.  Ah ce uimitor e omul cu puterea lui de a nascoci, de a inchipui, de a construi scenarii, vise, sperante. Ufff, greu, dar nu imposibil. Si eu de multe ori o sa fiu pamanteana, cand o sa spun: Mi-e dor de tine!. Dar prefer sa fiu asa, decat sa nu fi spus ce simt.

O sa las sa vorbeasca in incheiere un fragment din Noica care explica asa de bine Dorul, si Lucian Blaga

“Virtutile lui sunt deosebite, cu adevarat imparatesti: e un cuvint tipic de contopire a sensurilor, iar nu de simpla compunere a lor; e un cuvint al deschiderii si totodata inchiderii unui orizont; unul al intimitatii cu departarile, al aflarii si cautarii; un cuvint al stiutului si nestiutului, al limitatiei si nelimitatiei, al concretului si abstractului, al atractiei de ceva determinat si al pierderii in ceva indeterminat. Are o splendida suveranitate in el, dar e un cuvint al inimii numai, si nu al gindului, dupa cum e un cuvint al visului, si nu intotdeauna al faptei.
……..te poarta cind spre trecut, cind spre viitor, te incarca si de regrete si de speranta, iti face uneori de indurat insuportabilul, dar alteori de nesuferit ceea ce trebuie si e bine sa induri. A plecat de la durere si a scos tot ce putea din transfigurarea ei; dar nu a trecut de spirit, a ramas prins de suflet”

 * DORUL – Lucian Blaga

Setos îţi beau mireasma şi-ţi cuprind obrajii

cu palmele-amândouă, cum cuprinzi

în suflet o minune.

Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.

Şi totuşi tu-mi şopteşti: “Mi-aşa de dor de tine’”

Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi

pribeag pe-un alt pământ.

Femeie,

ce mare porţi în inimă şi cine eşti?

Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,

să te ascult

şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,

din care înfloresc aievea – veşnicii.

Ce greu mi se pare a face nimic din nimic. Este un exercitiu al mintii pana la urma urmei. De fiecare data cand scriu, caut o explicatie pentru cuvantul principal din subiect. Nimic = nici un cuvant, nici un sunet Explicatia cuvantului este ampla, dar nu mi-am propus sa fac o analiza de structura a acestuia. In schimb mi-a atras atentia o explicatie a lui la modul figurativ : nimic = neant, nefiinta, haos.

La inceput a fost Cuvantul? Si daca a fost la inceput Cuvintul, ce a existat inaintea lui? Nimicul??? Si cum a fiintat atunci cuvintul din nimic? Si ce s-a intamplat in acel haos, in acea nefiinta, de s-a intrupat Cuvantul? ” Orice trebuie sa treaca printr-un ciclu propriu, sa se nasca, sa creasca, sa traiasca, sa se decline si sa moara, pentru a renaste ca propria antiteza, aceasta este calea Cerului si Pamantului. Momentul in care moartea devine renastere este punctul de intoarcere. Deoarece in mod natural intunericul face posibil aparitia luminii, nu trebuie sa existe teama asupra punctului de intoarcere deoarece niciun rau nu poate veni de acolo, numai lucrul bun cum ca cel batran pleaca si cel nou vine”. In mod sigur s-a intamplat asta. Pentru ca pana la urma, tot ceea ce se intampla are un scop bine stabilit si bine determinat de a se petrece in exact timpul si locul in care trebuie. Nu exista la voia intamplarii. Dar exista o multitudine de posibilitati ca acelasi lucru care se petrece in timpul si spatiul nostru asa cum il percepem noi, sa se petreaca in alt univers paralel. Eu tind sa cred ca nu exista viitor, si nici trecut. Ele sunt doar un etern prezent. De ce Pamantul nu se uneste niciodata cu Cerul? Sunt intrebari pe care nu ni le punem. De ce? De ce nu cautam sa analizam si sa intelegem ceea ce se intampla? Nu este o rascoala impotriva Divinitatii. Sunt intrebari care le purtam in noi, transmise din generatie in generatie prin codul genetic, cod atat de complex, incat daca am reusi sa il descifram ni s-ar deschide ochii asupra existentei noastre, asupra a ceea ce suntem noi, si ce devenim cu fiecare zi. Am avea toate raspunsurile. Oricum le avem si le purtam cu noi zi de zi. Doar ca atunci am intelege. Ca putem trece spre o treapta superioara a evolutiei. Daca e sa analizam totul nu  este decat o muta si perfecta transformare. Chiar si anomaliile ce apar, sau mutatiile genetice nu sunt decat o transformare a ceva in altceva. Si atunci suntem noi nimic pe acest pamant? Nu. Suntem oameni insufletiti. Ce ramane dupa noi este sufletul, care este liber si poate transcende dincolo. Cand devenim constienti de puterea creatoare ce zace in noi, vom vedea ca totul este mai usor. Oricum totul este mai usor, dar asta se intampla numai oamenilor care  se deschid spre energiile din jurul nostru. Spre energia care o simti urcand prin picioare in tine, atunci cand mergi descult pe pamant. Spre energia care o simti atunci cand vezi zborul  unei pasari si te intrebi daca vei reusi sa simti aerul prin aripi. Spre energia racoritoare a unei adieri de vint care aduce atat de multe mirosuri. Azi spre casa, savuram adanc, mirosul mestecenilor, a crudului verde care incepe sa fie cuprins de galbenul toamnei. Si am realizat ca trebuie sa ma deschid mai mult spre toate efluviile ce vin dincolo de mine. Cu cat ma deschid mai mult, cu atat primesc mai mult. Si cu atat daruiesc mai mult. Iar eu devin mai puternica. Si mai inteleapta. Si imi dau seama ca oricat de efemera sunt, spiritul meu va dainui. Pentru ca sigur voi lua doar o alta forma . Nu as putea sa inchei decat cu aceasta poezie, deosebita prin simplitatea versului. Si as concluziona: Iubirea ne schimba si noi cream Universul.

 ”Lumina ce-o simt

năvălindu-mi în piept când te văd

oare nu e un strop din lumina

creată în ziua dintâi,

din lumina aceea-nsetată adânc de viată?

Nimicul zăcea-n agonie,

când singur plutea-n întuneric şi dat-a

un semn Nepătrunsul:

“Să fie lumină!”

O mare

si-un vifor nebun de lumină

făcutu-s-a-n clipă:

o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi,

o sete de lume si soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea

lumină de-atunci — cine ştie?

Lumina ce-o simt năvălindu-mi

în piept când te văd — minunato,

e poate că ultimul strop

din lumina creată în ziua dintâi.

Lucian Blaga- Lumina

Cine ar putea spune daca ea exista? Si daca ea exista de unde provine? Provine din mine, din tine, din celalalt? Suntem noi siguri ca daca ne intovarasim cu cineva de-a lungul vietii, celalalt ne da siguranta? Am intalnit oameni care sunt siguri ca plecand pe drumul casatoriei, vor avea si siguranta unui camin, intemeiat pe intelegere si respect. Neluand in calcul ca nimic nu ii este garantat nimanui. Nu exista  siguranta. Nu exista siguranta ca cel de langa mine va avea grija de mine si ma va proteja. Disecand asta, spre profunzimi vom realiza, ca de fapt omul este o fire solitara. Totul se raporteaza la el. Toti, aici, pe pamant, ne ducem razboiul cu viata. Desi din acest razboi care nu exista decat in mintea noastra, singura care este triumfatoare este moartea.De asta ni s-a dat un cadou imens inainte: viata noastra. Singura grija care ar trebui sa o simtim este sa capatam intelepciunea sa stim sa ne traim aceasta viata. Sa poti spune in final: sunt impacat cu sufletul meu, am trait-o cu aceelasi zambet indiferent ce am intalnit pe drumul ei si bune si rele. Dar cine sta sa vada asta? Ne comportam ca niste mici stapani si punem bariere si ne simtim perfect indreptatiti de a fi rai, de a purta ura, de a ne razbuna. Nimic nu ne confera dreptul de a ne purta urat cu o alta persoana. Absolut nimic. Se pare ca am uitat ca suntem egali.Nu degeaba Alexis Zorba ii spune stapanului sau cind se prabuseste telefericul din varful muntelui :”Vai, vai, vai! jupane, facu el, ai vazut ce scantei scoatea dumnealui?” Ar  trebui sa invatam sa radem atunci cand simtim ca ni se naruie cerul in cap. E greu stiu. Si am trece asa ciudati in ochii celorlalti, caci ar insemna sa iesim din tiparele croite de altii. Prefer sa fiu o neinteleasa decat sa fac lucruri pentru ca asa se cade, sau asa trebuie. Nu traiesc viata altora, ci doar pe a mea. Dar cu aceeasi prima porunca a divinitatii : Nu rani pe cel de langa tine.! Nu sunt sigura ca viata mea se va imbunatati cand Andrei va creste, sau va pleca la scoala, sau problemele vor inceta din senin, dar sunt sigura ca oricum va fi voi trai frumos, agitat si cu rabdare. Mereu euforica si plina de viata. Oamenii sunt buni si viata este frumoasa! Sa incercam sa punem maretie in josnicie si sa nu uitam ca a trai in perfect echilibru in interior inseamna ca tu esti frumos si unic. Asa cum esti. Esti perfect prin insasi echilibrul tau interior. Pe acest drum frumos numit viata trebuie sa pasim cu credinta. Sa nu ne temem ca ne-am pierdut siguranta si ca suntem singuri. Sa nu uitam ca avem mereu pe cineva care nu ne va parasi indiferent cat de sus sau jos suntem. Acel cineva este Dumnezeu. Ce inseamna echilibrul? E linia de plutire, e geamandura ce te tine la suprafata  sa nu te ineci si sa te pierzi, dar nici sa te inalti si sa nu te mai intorci. Este Yin si Yang la nivel macro, dar mai ales micro. Caci fara micro, sufletul individual, nu ai avea macro, sufletul colectiv sau Sinele. Uneori ma gandesc la cartea lui Nikos Kazantzakis “Alexis Zorba”. O carte simpla, dar extraordinara prin insasi puterea ei. Puterea de a trai.

“Mi-am amintit de-o dimineata in care am descoperit gogoasa unui vierme de matase in scorbura unui copac in clipa in care fluturele sfarama invelisul si se pregatea sa iasa. Am asteptat o buna bucata de timp, dar prea intarzia sa apara si eram grabit. Enervat m-am aplecat si am inceput sa il incalzesc cu rasuflarea mea…Il incalzeam, nerabdator si minunea a inceput sa se infiripe sub ochii mei intr-un ritm mai rapid decat al naturii…Invelisul s-a desfacut, fluturele a iesit tarandu-se si n-am sa uit niciodata dezgustul de care am fost cuprins atunci: aripile ii erau inca lipite si se chinuiau zbatandu-se cu tot cu trupusorul lui, sa si le desfaca. Aplecat asupra lui, il ajutam cu rasuflarea mea. In zadar. O nerabdatoare maturatie era necesara si desfacerea aripilor trebuia sa se faca incet, la soare:acum era prea tarziu. Rasuflarea mea obligase fluturele sa se iveasca, mototolit, inainte de soroc. Se zbatea disperat si dupa cateva secunde, mi-a murit…in palma… Pentru ca azi inteleg foarte bine, fortarea marilor legi, e un pacat de moarte. In treburi din acestea nu trebuie sa ne grabim, sa fim nerabdatori, ci sa urmam cu incredere ritmul vesnic…” (Alexis Zorba- Nikos Kazantzakis).

Un sfat – desi nu dau sfaturi decat in cazurile in care viata altcuiva este in pericol – Nihil Sine Deo – tineti minte ! Este doar in puterea noastra!

Este frica un sentiment uman? Este. Doar ca el reprezinta partea slaba din fiecare suflet, partea negativa. De ce sa incercam sa o anihilam? De ce sa ii punem catuse si sa o negam ca nefiind existenta? Apare ea atunci cind credem ca suntem judecati pentru acel pacat originar al nostru? La marea majoritate a oamenilor da. Doar cei luminati, stiu ca aceasta frica nu este justificata. A fost propavaduita Iubirea si Iertarea. Ti-e frica de o pedeapsa? Poate noua oamenilor ne place sa ne victimizam. Am avut 10 porunci simple si nu am reusit sa le respectam. Primul gand, a fost sa aflam ce se intampla daca le incalcam si care este consecinta lor? Si am vazut ca Divinul nu ne pedepseste. Dar noi oamenii am reusit sa inventam propria noastra vina. Aceea ca nu vom fi iertati. Nestiind ca pentru tot ce alegem in viata, primim si raspunsul. Nestiind ca avem antidotul la indemana: iertarea si iubirea. Toata negativitatea se naste din frica. Citi dintre noi nu au fost cuprinsi pe parcursul unei zile de indoiala si frica ? Tot ce vine in viata noastra sub forme de lucruri, oameni sau stari de fapt, sentimente, vin pentru ca au un scop anume. Acela de a ne ajuta sa invingem temerile si fricile. De la unele invatam sa ne deschidem, de la altele invatam ca tot ce conteaza este doar evolutia sufletului. Intre mine si alti oameni nu exista diferenta. Diferenta creata (sociala, familiala, materiala) a fost doar o plasmuire a mintii oamenilor. Dar citi dintre noi sunt dispusi si au curajul sa treaca linia de demarcatie dintre acest loc pamantean si astral? Ne e teama ca vom pica in dizgratie daca incercam sa ne ridicam. Dar prefer sa am dreptate cind spun ca viata este frumoasa si ca noi suntem creatorii a ceea ce reprezinta ea pentru noi. Adica noi avem puterea de a o face frumoasa sau nu. Nu exista usa care sa nu deschida daca vrei. Exista usa iertarii prin care daca pasim invatam sa ne iertam pe noi si pe altii, invatam sa nu emitem ganduri negative la adresa nimanui. Exista usa iubirii care ne invata sa iubim oamenii la fel si cu aceeasi intensitate, care ne invata ca ea, iubirea, ca sa dainuie timpului, trebuie sa fie in primul rand neconditionata. Exista usa fricii, unde invatam sa ne infruntam toate temerile care apar, care ne invata ca pentru a le depasi nu trebuie sa ne opunem ci trebuie sa le  imbratisam, pentru a ne vindeca. Prin tot ce apare in viata noastra nu ni se da decit sansa de a gresi, de a experimenta de a ne infrunta demonii sufletului. Dar ni se da si sansa sa invatam, sa evoluam si sa constientizam ca trupul este doar ceva supus trecerii sufletului ca si ego-ul. Putini au ajuns la acel stadiu al anihilarii ego-ului. Ce aduce el? O descatusare. Transcenderea dincolo. Si totul s-ar schimba. Am fi usori si am calatori. Plini de iubire si iertare. Nu am cunoaste frica, ura, dusmanie, nu am nutri ganduri rele despre altii. Nu am emite judecati. Am invata sa nu facem rau. In tacerea noptii amintiti-va ca tot ceea ce simtiti, va apartine voua si numai voua. Nu are nimic de a face cu celalalt. Prefer sa fiu transparenta. Chiar daca acest lucru ma va face vulnerabila. Dar tocmai din aceasta vulnerabilitate, eu sunt de fapt un suflet puternic. Si port scanteia divina in mine, asa cum fiecare dintre noi o avem. E in noi.

Ce suntem noi? Suflete, doar suflete. Atat.

Indreptar pentru suflet: Infrunta-ti temerile si fricile si te vei elibera!

Indreptar pentru suflet: Prin iertare si iubire, iti vei vindeca sufletul si vei cunoaste linistea!

Indreptar pentru suflet: Iertarea inlatura frica si iubirea iti arata sensul calatoriei!

Promisiuni, cand apar ele si unde duc? Apar in momentul in care ne credem in stare de a indeplini anumite dorinte sau vise, anumite aspiratii ale unui om. Unde duc? De cele mai multe ori la o dezamagire. De ce promit oamenii? Pentru ca li se pare usor ceea ce promit, nestiind ca mereu toate acele promisiuni sunt supuse hazardului, sunt supuse unei clipe care poate rasturna totul. Si aici vorbesc de acea clipa viitoare care se transforma in acum si schimba totul. Mai toti traiesc intr-un viitor probabil, nestiind ca acel viitor are o multime de cai, unele duc undeva, altele se infunda, altele vin in calea noastra si devin prezent in Azi si Acum. Incerc sa inteleg acei oameni care promit asa de usor, care promit ca vor sta langa cineva si il vor suporta chiar daca acel cineva este prins intr-o alta relatie, asteptand oarecum ca acel om sa devina si al lor. Putem numi asta iubire? In masura in care o asociem si cu obsesie, da. Altfel nu. Pentru ca iubirea adevarata inseamna sa te dai pe tine la o parte pentru celalalt, fara a astepta ceva in schimb. Fara a spera in adancul sufeltului ca el sau ea se va intoarce la tine. Si nici nu putem trai din aduceri aminte. Nu facem altceva decat sa aducem un trecut intr-un prezent. Cati potentiali parteneri sau partenere ne-ar putea suporta lamentarile si toate povestile noastre, despre acea persoana pe care o iubim, careia i-am promis tacit sau nu ca vom sta langa ea, dintr-o dorinta egoista de a demonstra ca uite el(ea) nu a parasit, ca a promis. Sa fim seriosi! Asta numesc egoism si nicidecum iubire.   

Trebuie sa mergem mereu mai departe, sa nu ne uitam in urma, sa inchidem usi sa tragem zavoare. Trebuie sa mergem inainte , deschizandu-ne bratele pentru o alta relatie, pentru alta iubire, pentru un alt inceput de capitol in viata noastra, indiferent cum ar fi. Incetati sa mai promiteti, ceva ce nu este in puterea voastra. Cum sa promiti unui om, ca il vei ajuta sa isi indeplineasca visele, cand tu nu nici macar nu te cunosti pe tine, care iti sunt limitele, care iti sunt in primul rand visele tale. Nu putem atribui unui om un vis de al nostru. Fiecare dintre noi suntem aici sa ne desavarsim, si sa ne traim propriul vis. Toata lumea imi spune ca am un copil care este al meu. Nimic din ceea ce este, vazut sau nevazut nu este al meu. Nimic. Andrei este o personalitate puternica, nu are de a face cu mine, in afara de acea relatie mama-fiu. Atat. El are drumul sau. Si si-l urmeaza. Indiferent de cum ar fi. De ce sa ma opresc langa cineva care nu este dispus sa isi petreaca viata cu mine? Chiar si din umbra? Pentru ca mai demult am fost impreuna si acum nu mai suntem? Cum sa promit eu acelui om, ca voi sta langa el, ca imi voi invenina sufletul, stiind ca e cu altcineva? Este asta iubire? Nu cred in iubirea care aduce suferinta. Si de fapt cred ca omul prin natura lui ii place sa atraga si isi doreste cu orice chip sa sufere. Totul este o stare a mintii. Chiar si suferinta. Daca am fi mai degajati si am reusi sa vedem lucrurile in ansamblul lor, inlaturand latura emotionala, am vedea ca totul este mai usor, are o linie sinuoasa si ca totul are o finalitate. Cu cat ne invrajbim mai mult, cu atat dezamagirea si naruirea sperantelor este mai acerba.

Oare nu este mai usor sa nu promiti, ci doar sa demonstrezi?? Oare nu suntem satui de atata promisiuni desarte de multe ori, promisiuni care tin de sfera noastra interioara? Promisiuni incalcate de unii si de altii. Promisiuni care au incoltit in sufletul nostru si care au dat aripi si sperante? Se cheama astea asteptari? Intr-o oarecare masura. Esti vinovat ca le asculti? Si da si nu, pentru ca oamenii in esenta cauta certitudinea in orice forma in viata lor, de orice natura. Poate cineva undeva isi doreste sa vada  fapte si sa le simta, nu promisiuni.

Indrumar: Pentru cei care promiteti, asigurati-va mai intai ca aveti si resursele necesare sa indepliniti ceea ce ati promis!

Indrumar: Pentru cei care promiteti si nu va tineti de cuvant, asigurati-va ca veti tine minte prima regula din drumul vostru in viata: aceea ca nu veti rani pe cel de langa voi!

Indrumar: Promite-ti tie ca vei deveni persoana care va putea indeplini promisiuni!

Sufletul – ce este sufletul? Eu nu il  definesc ca si o enitate asociata cu un corp anume. Sufletul face parte dintr-o  constiinta colectiva particularizata in eu sau tu, sau ea sau el. Ei care primesc nume si au identitati. Sufletul este cea mai pura forma de energie care poate calatori mereu in universuri paralele, care poate lua forme si se poate plia. El poate transcende spatiul, timpul. Poate calatori in fractiune de secunda in astral, ca apoi in aceeasi fractiune de secunda sa fie in interiorul trupului tau. Cred ca de fapt corpul este doar o bariera pe care sufletul trebuie sa invete sa o depaseasca. Pentru ca sunt perfect constienta ca exista multi care vor sa calatoreasca, dar nu si reusesc.

Sunt destui cei care constientizeaza la un moment dat in drumul vietii lor, ca li s-a mai intamplat odata sa traiasca o anumita chestie. Acel efect de “deja-vu”. Dar nu toti isi dau seama ca de fapt ei chiar daca au mai trait acea senzatie odata, nu trebuie sa fie repetitiva. Ci ea se doreste a fi rezolvata. Tot ce ne este dat sa traim in aceasta viata, este cu un scop anume: acela de a evolua. Nu ne putem reincarna in ceva inferior a ceea suntem in momentul de fata, ci doar in ceva superior, iar moartea nu este un sfarsit, este o usa catre o alta dimensiune. Nimeni nu poate imagina puterea unui suflet. Eu stiu ca este uneori de-a dreptul covarsitoare. Un suflet puternic, poate schimba si influenta alte suflete, ii poate ghida pe un drum anume, le poate fi faclie in intuneric. Toti tindem spre lumina exteriora, nestiind ca de fapt lumina care vine din noi, cea interioara, este cea care mereu ne va da puterea de a merge mai departe pe drum, nestiind ca atunci cand aceasta lumina va reusi sa patrunda in intunericul cel mai profund, noi am fi desavarsiti. Toti ne nastem cu sanse egale in fata Divinitatii. Tine doar de sufletul nostru ce ne dorim sa devenim, si pana la urma devenim ceea ce gandim. Si aici stim ca exista acea lege a atractiei intalnita in atatea carti si filme. Esti si devii ceea ce gandesti. Cum spunea un bun prieten al meu: “Draga mea, lipsuri gandesti, lipsuri vei atrage” Si cata dreptate avea. E greu sa reusesti sa treci dincolo. Si de multe ori e dureros. Iar pentru cei care reusesc sa treaca dincolo prin puterea sufletului platesc un pret destul de scump: Singuratatea. Se stie ca omul este totusi o fiinta solitara, si ca de-a lungul vietii isi doreste a-si intovarasi existenta cu diferite persoane. Dar noaptea, in singuratatea camerei, cind linistea coboara, cum se simte el?  Singur. Nestiind ca el in tot acest timp are cel mai bun prieten: Divinitatea. Trebuie sa fie suficient de puternic si sa vorbeasca. Poate nu iti va raspunde nimeni in acel moment, dar facand asta in fiecare seara vei primi si raspunsuri. Raspunsuri la toate problemele tale, dar asta dupe ce vei fi invatat sa le accepti asa cum sunt, caci vorba aceea: “cu cat te incapatanezi mai mult, cu atat vei esua mai mult”. Tind sa cred ca uneori ne producem singura suferinta, inchipuind tot felul de scenarii, trecand totul prin filtrele ratiunii, cantarind si punand peceti si tragand concluzii. Daca am fi mai deschisi, daca sufletul nostru s-ar deschide spre lumina, spre iubire, am invata ca nimic nu este personal si ca nimic din ce traim nu are ca scop decat o evolutie pozitiva a sufletului. Multi cauta desavarsirea sufletului, prin latura fizica a trupului. Caci sunt unii dintre noi al caror suflet  calatoresc in astral prin latura fizica. Latura fizica este imboldul, si apoi restul vin de la sine. Este si asta o forma de evolutie. Dar fiecare stie ce i se potriveste mai bine, si nimeni nu poate spune ce e bine si ce nu.

“Am vazut mai de mult, copila fiind, acel serial Zona Crepusculara. Si intr-unul din episoade era vorba de un doctor care omora oameni, crezand ca undeva in zona lombara a coloanei vertebrale se afla sufletul omului. Era interesanta ideea ca el credea ca daca va prinde citeva suflete, el va reusi sa devina un om puternic.” Si apoi sa nu uitam ca sufletul este cea mai puternica creatie a lui Dumnezeu. Suntem puternici din momentul in care am fost creati. Toate cunostiintele universului si toate intrebarile, toate misterele si toate solutiile si raspunsurile le purtam in noi. Si uneori pe baza a ceea ce intalnim, gasim si raspunsul. Nu degeaba se spune ca ceea ce iti lipsesti tot de la tine sa imprumuti. Este inimaginabila puterea sufletului. Si tot el sufletul te ajuta sa treci dincolo, sa urci pe calea evolutiei, urmand drumul intelepciunea, iubirii, si iertarii.

E un drum greu, cere multe sacrificii, vei trece de multe ori neinteles si ciudat (mie asa mi se spune si acum:D) dar pana la urma nu este vorba decat de tine si nu de ceilalti. In fata Divinitatii nu esti decat Tu. Iti trebuie doar cativa tovarasi de drum: Intelepciunea sa te ajute sa nu te abati spre alt drum, Iubire sa poti iubi tot ce intalnesti in calea ta si Iertare sa poti ierta tie si celorlalti. De altfel singurul Rai si Iad sunt in tine. Aici si acum. Raiul reprezinta partea buna din tine si faptele tale bune, iar Iadul este mustrarea constiintei tale. Si tu doar tu alegi cum vrei sa fii: Rai sau Iad pentru ceilalti.

Indrumar: Cand simti ca vrei sa faci rau, gandeste-te cum ar fi daca ai primi acel rau.

Indrumar: Cand simti ca vrei sa faci bine, fa-l, caci se va intoarce inzecit.

Indrumar: Puterea sufletului tau este nemarginita. Lupta pentru asta!

Rari de gasit, greu de tinut. Astea sunt sufletele pereche. Pot apare atunci cand ne asteptam mai putin, si pot dispare la fel de repede. Trebuie sa fii prezent. E ca o poarta care se deschide……..singurul dezavantaj ca nu sta suficient de mult deschisa, iar tu daca nu ai fost atent, ai pierdut. E posibil sa mai primesti o a doua sansa, si nu pentru ca ai merita, ci pentru ca destinului tau ii este dat sa traiasca asta. Stiu, ca multi nu vad destinul ca pe ceva implacabil, stiu ca multi cred ca orice ai face trebuie sa traiesti “scrisa”, stiu ca multi spun ca avem liberul arbitru si ca noi alegem si ne construim destinul. Fiecare are dreptatea lui, pentru ca fiecare stie ce traieste si conform percepetiilor lui, asa crede.

Eu cred ca destinul este trasat dinainte de a ne naste, pentru ca eu il vad ca o evolutie. Noi trebuie sa evoluam, si de atatea ori ne vom reincarna, pina cand desavarsirea noastra se va produce. Sapte, noua, nu stiu exact, dar stiu ca nu vreau sa astept sapte vieti ca sa nu imi doresc evolutia spiritului spre lumina de prima data. Este perfect adevarat ca unii au niste destine de-a dreptul catastrofale, dar oare nu asta este menirea? De a evolua prin ceea ce traiesti, de a te face si a trezi constiinta in tine, de a te percepe ca pe un Sine? De a face bine, de a iubi neconditionat, de a aduce lumina in viata ta, si de a te indrepta catre ea?

Sufletele pereche, se simt. Si se intuiesc. Si se stiu. Este mai grea cautarea caci de fiecare data trebuie sa te opresti asupra unuia si sa vezi daca nu cumva sub toate acele ziduri de aparare si acele masti, nu este El. Si poposesti ceva timp sa iti convingi sufletul daca ai avut dreptate sau nu. Daca nu, pleci mai departe in cautare.  Dar toate acele cautari , nu sunt de fapt oare o cale de a te ajuta pe tine ca suflet de a deveni mai puternic, de a deveni frumos ? Pentru ca atunci cind il gasesti, sa stii ca l-ai gasit si sa poti impleti lumina? Multi cauta toata viata, sperand mereu si mereu ca vor gasi, altii devin blazati si obositi si inceteaza a mai cauta. Niciodata sa nu spui niciodata pentru ca nu stii unde se poate ascunde. Poate fi linga tine, poate la fi in alt oras, poate fi la 2000 km departare. Oriunde ar fi, cauta-l. Te poate intregi. De ce sa stai intr-o relatie, cind nu simti viata curgand prin tine? De ce pur si simplu sa nu simti ca pana la urma a privi un rasarit de soare este mai semnificativ si mai plin de emotie decat orice altceva? Pentru ca se intampla in doi. Tinandu-va de mana. Sufletele pereche, sunt acele suflete care se completeaza reciproc, care sunt compatibile mental si spiritual. Care simt pe celalalt dinainte de a suna telefonul, care simt din tonalitatea vocii, daca e bine sau nu, daca simt atunci cand fac dragoste, ca devin Unul, ca sufletele lor zboara, depasind bariera timpului si a spatiului, trecand in astral, in transcendental, devenind printr-o impletire a dansului ametitor si frenetic o energie puternica, o lumina alba. Sufletele pereche dainuesc.

Un suflet pereche poate fi si o alta persoana care o simti rupta din  tine, dar cu care stii ca nu te-ai putea intregi niciodata in viata pamanteana. Poate este doar menirea de a va cunoaste, sa stiti sa va regasiti in urmatoarea viata.

Oricum ar fi, stiti ce trebuie sa faceti? Sa cautati acel suflet pereche, si cand sunteti siguri ca l-ati simtit, sa ii iesiti in intampinare, sa va cunoasteti, sa va iubiti sa puteti atinge lumina!

Sufletele pereche sunt Eu si Tu. Acum si aici.

Sursa: www.artcompedia.com

Multumesc frumos!